A mia poezie despre soare

Toti scriu cate ceva despre soare,
fara sa-l inteleaga, de fapt.
Voi subscrie la aceasta categorie,
fara s-o inteleg, de fapt,
fiindca acum stau pe un scaun comod,
departe de pat,
fara sa pot sa dorm,
fara sa vreau s-o fac.

Stau si casc – nu de somn. De plictiseala.
Casc si blestem in gand conexiunea la net
care este la menopauza. Din nou.
Si printre injurii de om somnoros
(care sunt mai rele decat toate),
printe toate cosmarurile
care m-au otravit azi-noapte,
printre toate momentele cand m-am trezit
si am descoperit ca nu stiu nimic,
printre clipele de luciditate
(pe care tind sa le ocolesc
cu o incapatanare atroce in ultimul timp),
printre toate intrebarile care au ca raspuns
o alta intrebare,
printre toate astea pe care deja le-am uitat
doar ca sa mi le reamintesc in cinci minute,
vad raze,
si stiu ca n-am prizat prea mult.
Deci chiar sunt raze,
nu modelul cearsafului (ca ultima data).
Sunt raze si imi imaginez
ca soarele, de undeva,
are din nou o criza de identitate
si se-apuca sa scuipe-n dreapta si-n stanga.
Si azi, din nou, psihologul lui va fi plecat
si el va scuipa continuu
iar nou vom fi acoperiti de o pojghita
de lumina salivata.

Si saliva iar va topi zapada
si meteorologii vor bate campii din nou
despre incalzirea globala,
fara sa-si dea seama ca se tem degeaba.
Cine s-ar teme de saliva?