Atat cer

Crede-ma
cand iti spun ca lumea rasufla doar pentru tine,
doar prin mine, doar ca s-o ia apoi de la capat,
intr-o respiratie umeda, taioasa, aproape crud-jilava,
cu pieptul ce tuseste si scuipa praf de stele,
sange bolnav, cosmic, din plamanii ce nasc galaxii eterne.

Minte-ma
si spune-mi ca tusea asta seaca, pauza universala,
mirosul greu de eter, de om bolnav, de lume moarta,
sunt doar semne pasagere – o raceala insignifianta,
o pneumonie usoara ce o sa treaca rapid, ca o sa ajuti,
ca o sa fie totul bine, cum a fost – ca o sa fii acolo.

Nu-mi spune
adevarul: ca ai sa pleci, ca ai sa renunti, ca o sa accepti
esecul si ca o sa te bucuri sa te dai batut, sa mori din nou,
sa ramai departe de mine, de noi, de locul unde totul este,
a fost, va fi, unde totul s-a nascut – unde L-am nascut,
unde am stiut sa fim fara a fi nascuti – sa fim si atat.

Doar nu-mi spune
ca-ti crezi minciunile.
Atat cer…