Obsesii

De la o vreme, morții de pe stradă s-au înmulțit. Presupun că vântul e de vină, care se tânguie jalnic prin colțurile goale, plângând ceva – poate pe cineva prea mort ca să mai poată supraviețui timpului, sau, poate la fel de bine, aripa unui porumbel. Vântul poartă fulgii porumbeilor şi îi depune pe străzi, îi lipeşte cu noroi de pavaj, de ferestre, de uşi. Morții au acaparat întreg bulevardul şi nu te mai poți mişca din cauza lor. Se zbat dizgrațios prin pătura de fulgi, îi fac să zboare şi să-i înfăşoare ca tentacule fragmentate, să-i sugrume şi să scurgă din ei tot suflul nemorții care-i animă.

În fiecare dimineață citesc rubrica de decese şi îi număr pe degete. Încerc să mă pregătesc pentru aglomerația de pe străzi, însă azi a fost mai rău ca oricând. Mă întreb dacă ei ştiu că sunt morți, dacă se simt diferit față de când erau vii, dacă ar vrea să fie mai degrabă vii decât morți. Pe unii îi văd în fiecare dimineață, grăbindu-se spre serviciu, cu umbrela într-o mână, cu servieta în alta. Poate că mulți nici nu observă pământul de pe pantaloni sau poate că multora nici nu le pasă.

Încerc, cu greu, să fac diferența între vii şi morți. Văd femei – mai multe decât înainte – umblând în rochii de mireasă pe stradă. La bancă, funcționarele au fața acoperită cu un voal alb, flori în păr şi viermi încolăciți în jurul degetelor, pulsând umflați, albicioşi, în ritmul în care femeia bate numerele de cont în calculator. Pe stradă le poți vedea picioarele inuman de subțiri, acoperite până la genunchi cu fulgi şi sânge, contorsionându-se într-o încercare aproape vie de a merge. Însă mersul le e mort, cum le e şi respirația, şi graba, şi munca pe care pretind (atât de verosimil!) că o depun.

Noaptea, mă visez alergând goală prin stațiile de metrou ultra-aglomerate. Calc pe gresia caldă cât de uşor pot, calc prin bălți, prin urina aurolacilor, prin salivă, mucuri de țigară, ambalaje de Bounty, ziare care se distribuie gratuit. Alerg din metrou în metrou, încercând să mă ascund de omul în albastru care mă urmăreşte. Oamenii se uită la mine, dezaprobând nu goliciunea mea, ci faptul că sunt desculță. Îmi privesc picioarele înroşite de frig şi murdare de praf. Le privesc şi întorc privirea, mormăind ceva despre adolescenții ale căror valori morale se degradează. Ei nu văd omul în albastru, nu văd cum ridică adolescent după adolescent prin plafonul metroului, fără a face vreun zgomot. Se uită doar dezaprobator la mine – o clipă – pentru ca apoi să îşi coboare privirea, plănuind o altă zi din viața lor mizeră, plină de nimicuri, fericită între cafele amare şi miros de iarnă târzie pe străzi. Țip, dar nimeni nu mă poate auzi. Țip până ce mă aude omul în albastru, îşi coboară mâinile prin plafon şi mă ridică. Rapid, fără greutate, fără cuvinte.

Suspectez că vântul e de vină pentru tot: pentru porumbeii însângerați, pentru covorul de fulgi, pentru mirosul de naftalină, pentru bălțile din stația de metrou, pentru cârpele pe care trebuie să mi le leg pe față pentru a putea suporta mirosul. Da, mai presus de toate, suspectez vântul de a se face vinovat de miros. Ai simțit vreodată miros de vină? Mirosul tare, greu, înțepător de om care se simte vinovat de cel mai murdar dintre lucruri, de cel mai josnic, dar care nu-şi poate numi şi disipa vina?

[...] Uneori mă uit fix la profesoara de la catedră. Nu am vrut niciodată să o am ca profesoară şi, cumva, cred că nici ea n-a dorit-o prea mult. Mă uit la ea şi nu-mi trece prin cap decât că e prea imobilă ca să fie vie. Mă întreb dacă e moartă şi, inconştient, buzele mi se deschid pentru a articula întrebarea. Apoi mi-o imaginez cheală. Purtând mărgele de sticlă, verzi, peste taiorul mov şi mirosind a naftalină şi detergent de vase – o moartă cheală, înțepenită de frig sau de calviție. Oare morții se pot mişca fără păr? Mă întreb dacă ea îşi conştientizează vina sau dacă e la fel de moartă ca şi ceilalți. Mă întreb dacă regretă. Mă întreb o mie de lucruri şi primesc o mie de răspunsuri. Dar răspunsurile vin de la oameni morți şi suflul lor e prea slab să îl pot înțelege.

În fiecare dimineață, cinci zile pe săptămână, ma târăsc până în liceul conceput ca un cavou. Am propriul scaun şi o masă pe care să-mi pot odihni capul, în caz că mor subit.

E un sentiment ciudat – să ai propria cameră mortuară. Simți că eşti aşteptat, poate chiar dorit. Oamenii mor mai repede decât ai crede că pot şi rar m-am gândit că moartea poate surveni atât de natural. E doar o opacizare a privirii, o imobilitate care nu pare să deranjeze. Să fii aşteptat, să fii dorit, să nu fi întrebat nici cum, nici de ce, sa nu ți se ceară explicații, demonstrații, argumente, să nu ți se ceară să fii nimic din ceea ce ai fost înainte. E mai bine să fii mort.

Visez dinți. Mă visez privindu-mă în oglinda din baia altcuiva, strângând din dinți, mai tare, mai tare, până ce dinții mi se împrăştie într-o ploaie de cioburi albe şi gura mi se inundă cu sânge. Îmi zâmbesc din oglindă, mulțumită de ceva. Sângele mi se scurge pe bărbie. Continui să zâmbesc.

De la o vreme, nu îmi pot uita visele, oricât aş încerca, şi sunt obligată să mă gândesc ziua la ele, rătăcind printre simboluri, găsindu-le o explicație.

Şi visele îmi sunt aduse tot de vânt. De acelaşi vânt vinovat de tot. Aştept ziua când vântul îmi va aduce răspunsuri, răspunsurile după care tânjesc atât. Aştept ziua când vântul îmi va şopti ceea ce vreau să aud, sau ziua când voi înțelege din şoaptele vântului ceea ce vreau să înțeleg. Aştept ziua când vântul îmi va spune că nu eşti mort atâta vreme cât mai poți spune “nu”, atâta vreme cât poți opune “nu-ul” tău, “da-ului” lor.