Inca o data

De-afara,
ma vad tremurand in sticla ca o apa
potolita,
gata sa stea nemiscata oricat doar pentru a fi
acolo.

De-afara,
ma vad ca-ntotdeauna,
absenta, aroganta, cu papuci in care-ncape lumea
si-un creion mecanic.

De-afara
nu vad in mine
si am nevoie de o suprafata vie, animata de sange,
sa inteleg ca, de afara,
nu se mai poate vedea.

Am nevoie de o suprafata alba,
calda,
aramie in soare, poate,
sa inteleg ca, de-afara,
doar o reflexie mai poate-arata
inauntru.

—

Fiindca prea-plinul e adesea negru,
intunecat de vacarm si miscare,
am nevoie de o lumina
alba,
aramie in soare, poate,
sa vada in mine,
sa se vada in mine
pe sine.