Mancatorul de suflete (II)

Cozi de cirese cadeau in parul tau,

iar tu le scuturai cu mana,

cu o nonsalanta pe care fie o simteai,

fie o inventai in atelierul de sentimente false,

ascuns undeva in minele tale.

Stateam in fata ta si priveam

cu ochii mariti de spaima

cum te amuzi de sufocarea mea.

Ma ineca furtuna de zapada care se revarsa de undeva de sus,

din tine

sau poate

dintr-un altul la fel de rece.

Mi-ai spus ca soarele tau nu apune niciodata,

ca umbrele mele vin si se duc,

In timp ce lumina ta ramane eterna.

Si, intr-adevar, tusind zapada,

mi-am simtit umbrele sfasiate de lumina ta,

de stralucirea ta,

de caldura ta,

si am stiut ca cerul,

ca soarele,

n-au fost decat o moneda aruncata in apa –

un pretext sa ma cunosti o data.

-

Am sarit.